Tristeţea

În Rai, omul nu cunoştea tristeţea (lipi). Aceaseta a apărut în urma păcatului admic şi este legată de starea de cădere în care se afla omul. Ea nu ţine de natura primordială şi fundamentală a omului.

• „În cei ce se străduiesc, şi afectele devin bune, şi anume când...le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti. De pildă...întristarea (o pot preface) în pocăinţă cae aduce îndreptarea de pe urma plăcatului.din timpul de aici.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Nu ninorocirea, ci păcatul pe care îl facem trebui să ne întristeze. Dar omul a achimbat rânduiala şi nu face ceea ce trebui la timpul cuvenit: face mulţime de păcate şi nu se îndurerează din pricina lor, dar de îndată ce i se întâmplă ceva cât de ccât neplăcut, cade în deznădejde. Tristeţea devine o patimă tot atât de grea şi supărătoare ca mânia şi căutarea plăcerii, şi aduce aceleaşi roade rele dacă nu ştim să ne folosim de ea potrivit raţiunii şi în chip prevăzător.” Sfântul Ioan gură de Aur.
• „Uneori tristeţea apare din cuza neîmplinirii dornţelor (sterhsiV tvn epiqumiwn), alteori ea urmează mâniei. Tristeţea apare din lipsa unei puteri trupeşti.” Evagrie Ponticul.
• „Tristeţea vine atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce îşi făurise în minte, un soi de tristeţe ia naştere când ni s-a zădărnicit o dorinţă.” Sfântul Ioan Casian.
• „Nu se poate respinge un astfel de vrăjmaş dacă avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc.” Evagrie Ponticul.
• „Cel care nu dispreţuieşte toate cele pământeşti... nu poate scăpa de tristeţe” Avva Dorotei.
• „Cel care a urât lumea a scăpat de întristare, iar cel ce e împătimit de ceva dintre cele văzute încă n-a scăpat de întristare. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce nu iubeşte? Dacă cinva socoteşte că nu simte nici o pătimire faţă de vreun lucru, dar inima lui e întristată pentru lipsa lui, unul ca acesta se înşeală cu desăvârşire.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Întristarea este împletită cu amintirea răului. Prin urmare, când minte va oglindi faţa fratelui cu supărare, vădit este că îşi aminteşte răul de la el.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Tristeţea este uneori urmarea unei mânii anterioare, mai există un soi de tristeţe care ia naştere când încetează mânia. Câteodată însă chiar fără să existe vreun motiv care să ne pricinuiască acestă cădere...suntem apăsaţi de o neaşteptată tristeţe.” Sfântul Ioan Casian.
• „Diavolul est cel care îţi învăluie mintea cu această neagră tristeţe, întunecând-o, şi tot el se luptă să ia de la tine orice gând bun care te-ar putea linişti şi întări. Şi aflându-ţi sufletul lipsite de acestea, îl loveşte umplându-l de răni.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Gândurile de la draci sun tulburate şi pline de întristare. Căci am auzit că cele ce se fac cu tulburare şi întristare sunt ale dracilor.” Sfântul Varsanufie.
• „Bucuriile ca şi întristările nu ţin atât de firea lucrurilor cât vin din propriile noastre stări sufleteţti. Dacă aceste sunt puse în chip înţelept în bună rânduială inima noastră va fi întotdeauna mulţumită. Adesea, bolile trupului au drept cauză mai curând vreo tulburare lăuntrică decât starea rea a vremii sau înrâurire din afară. Tot astfel se întâmplă şi cu bolile sufletului. Iar dacă bolile trupeşti ţin de firea noastră, aceasta din urmă nu atârnă decât de voinţa noastră. Nu demonul este pricinuitorul tristeţii neguroase care te-a cuprins, ci chiar tristeţea ta îl ajută să-ţi strecoare în suflet aceste cugete rele. Demonul, nu are altă armă mai de temut împotriva noastră ca deznădejdea; de aceea el se bucură mai puţin când păcătuim decât atunci când ne deznădăjduim din pricinea păcatelor. ” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Aceste gânduri aducătoare de moarte, nu vin numai de la diavol ci le aduce însăşi întristarea ta. Da, deznădejdea ta mai mult decât duhul rău le aduce în suflet şi poate că ea este singura lor pricină. Se ştie doar că mulţi oameni, fără să fie chinuiţi de diavoli, din pricina unor puternice suferinţe, voiesc în chip nebunesc să-şi ia viaţa, numai ca să scape de ele. O mare întristare, chiar fără ajutorul diavolului, dă naştere celor mai mari rele. Sub apăsarea deznădăjduirii nenorociţii de ei, îşi pun laţul de gât sau îşi împlântă un cuţit în piept sau se aruncă în apă sau în alt chip se dau morţii. Chiar şi atunci când este vădită lucrarea duhului rău în ei, oamenii pe ei înşişi trebuie să se învinuiască pentru pierzania lor, că s-au lăsat înrobiţi şi doborâţi de supărare. Mare este stăpânirea tristeţii, ea este o boală a sufletului care cere multă putere şi curaj pentru a i te împotrivi şi pentru a izgoni răul pe care îl aduce.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Dacă printr-un asalt întâmplător, sau prin diferit ocazii neaşteptate, tristeţea a avut puterea să pună stăpânire pe sufletul nostru, atunci...zguduie din temelii şi ne cufundă în grea deznădejde (labefactat et deprimit) mintea; după ce a pierdut orice judecată sănătoasă, iar pacea inimii i s-a tulburat, îl face pe om să se comporte ca unul ieşit din minţi...îl doboară şi îl prăbuşeşte într-o disperarea dureroasă.” Sfântul Ioan Casian.